Nu de puține ori m-am întrebat de ce cadrele medicale din spitalele publice au o atitudine respingătoare față de pacienți. De ce omul care a depus jurământul lui Hypocrate nu poate să vorbească amabil? Și de ce asistenta se răstește la bolnavul care a luat-o pe holul greșit, iar infirmiera trântește și izbește ori de câte ori trebuie să golească plosca?! Aerul de superioritate planează asupra majorității celor care lucrează în sistem și toți au ajuns să se creadă (de la medic la ultimul brancardier) că sunt trimișii lui Dumnezeu pe planetă să salveze omenirea.
Amabilitatea nu costă!
Înțeleg neputința (până la un punct), înțeleg lipsurile (cu o limită), mă pot obișnui cu ideea că în spitale se poartă plicul cu bani. Dar nu pot să accept lipsa omeniei. Și ar mai fi ceva, dacă tot vorbesc despre sistemul sanitar. Curățenia!!! Sau mai exact, lipsa ei. Dar până la urmă nesimțirea merge mână-n mână cu mizeria. E tot un fel de gunoi și nu știu care e mai greu de suportat.
La un moment dat am crezut că aceste două ingrediente (atitudine respingătoare/mizerie) sunt un efect al „traumelor” de spital. Am încercat să le găsesc o scuză acestor angajați din sănătate și am trecut indiferența lor pe seama lucrurilor oribile pe care le văd și trăiesc tot timpul la locul de muncă. Am mai găsit și alte scuze pe care n-are rost să le mai amintesc pentru că am rămas la o singură convingere: munca la stat dăunează grav... sănătății. Sistemul e cel care îi face să să comporte mizerabil. Și cred că situația nu se va îmbunătăți până când nu vor fi trimiși toți sanitarii (în același timp) să muncească la patron sau în străinătate. Cel puțin doi, trei ani.
